Într-o dimineață obișnuită din anul 79, locuitorii Pompeiului nu știau că trăiesc ultima zi a orașului lor.
Soarele s-a ridicat normal. Străzile au început să se umple. Cineva a deschis o prăvălie, altcineva a pregătit mâncarea. Nimic nu anunța sfârșitul.
Viața nu se termină dramatic.
Se termină exact ca într-o zi normală.
Când Vezuviul a erupt, nu a distrus doar clădiri. A oprit timpul. A acoperit vocile, pașii, obiectele mărunte, tot ce nu era destinat să fie păstrat. Și tocmai de aceea Pompei a rămas.
Orașul care nu a apucat să fie uitat
Cele mai multe locuri din trecut ne-au ajuns filtrate, curate, rescrise de cei care au venit după. Pompei n-a avut acest privilegiu. A fost îngropat înainte să fie reinterpretat.
A rămas așa cum era: uși întredeschise, mese neeliberate, obiecte abandonate în grabă.
Dar cea mai surprinzătoare moștenire nu sunt casele. Sunt pereții.
Pe zidurile orașului stau încă scrise gânduri care n-ar fi trebuit să supraviețuiască. Nu sunt mesaje pentru zei. Nici cronici istorice. Sunt gânduri aruncate în lume fără intenție de eternitate.
Declarații de dragoste. Nemulțumiri. Glume. Orgolii.
Oamenii din Pompei nu scriau ca să fie citați. Scriau pentru că aveau ceva de spus. Pentru că, pentru o clipă, au simțit nevoia să lase o urmă.
Și au făcut-o fără să știe că lumea avea să le răspundă peste două milenii.
Vezuviul nu a ales ce merită salvat. A păstrat tot, cu o indiferență absolută. Mesajele profunde și cele triviale au fost îngropate la fel.
De aceea Pompei seamănă atât de mult cu noi. Nu pentru că aveau aceleași case. Ci pentru că aveau aceleași impulsuri: dorința de a fi văzuți, de a fi ținuți minte, de a spune: „Am fost aici.”
Iluzia distanței dintre „atunci” și „acum”
Ne place să credem că oamenii din trecut erau diferiți. Mai simpli. Mai liniari. Dar Pompei ne privește direct în ochi și ne contrazice. Diferența dintre noi și ei nu este una de natură. Este una de suport.
Ei aveau pereți.
Noi avem ecrane.
În esență, gestul este același. Un om singur, într-un moment de luciditate sau slăbiciune, care simte nevoia să lase un semn.
Ceea ce va rămâne din noi
Pompei nu a fost creat pentru posteritate. La fel nici prezentul nostru. Și totuși, cineva, cândva, va încerca să ne înțeleagă din urmele pe care le lăsăm fără gândul eternității.
Poate din fragmente digitale. Poate din date incomplete. Poate din ceva ce azi ni se pare banal.
Și poate va descoperi același lucru pe care îl descoperim noi în Pompei: că oamenii nu s-au schimbat prea mult, doar mijloacele prin care sperau să nu fie uitați.
Pompei nu este despre moarte
Este despre continuitate.
Despre faptul că, chiar și atunci când credem că nimeni nu ne ascultă, vorbim.
Chiar și când credem că urmele noastre sunt temporare, ele rămân.
Chiar și când scriem în grabă, scriem cu dorința de a exista un pic mai mult.
Poate acesta este adevăratul mesaj al Pompeiului: nu că totul dispare, ci că încercarea de a fi amintiți este mai veche decât istoria însăși.
Vechi… sau nu!
„Misiune: Posibila. Online dating” si „De la Bing Bang la Ines”
Disponibile pentru achizitie eBook singulara sau la promotie doua exemplare sau impreuna:
https://www.editurapastel.com/category/serie-de-autor-c%C4%83t%C4%83lin-hora%C8%9Biu-popa
LinkedIn: https://www.linkedin.com/in/chp-arts-599abb38b/
Instagram: https://www.instagram.com/chp.arts.ro/
Facebook: https://www.facebook.com/profile.php?id=61582775392772
www.chp.arts.ro
CHPeople: https://www.facebook.com/groups/1326253715480428
