Mihai Eminescu – Catalin Horatiu POPA

15 ianuarie marchează împlinirea a 176 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu – poetul pe care îl consider, fără rezerve, unul dintre cei mai mari creatori de poezie ai lumii, din toate timpurile. Pentru cultura română, Eminescu nu este doar un reper, este un ax. Iar pentru literatura universală, el rămâne, paradoxal, cel mai mare poet care nu este pe deplin cunoscut.

Poezia nemaipomenită

Poezia lui Eminescu este o sinteză rară de muzicalitate, profunzime filosofică și frumusețe a limbajului. Versul eminescian pare că respiră singur, cu o naturalețe care ascunde un rafinament uriaș. Timpul, iubirea, condiția umană, cosmosul, visul și melancolia sunt teme care, la el, nu se epuizează niciodată.

Câteva titluri sunt suficiente pentru a înțelege amplitudinea operei: „Luceafărul”, „Scrisorile”, „Odă (în metru antic)”, „Sara pe deal”, „Floare albastră”, „Glossă”, „Mai am un singur dor”.

Din „Luceafărul”, poemul-fanion al literaturii române, rămâne această chemare de o limpezime tulburătoare:

„Cobori în jos, Luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru și în gând
Norocu-mi luminează.”

Iar din „Odă (în metru antic)”, poate una dintre cele mai lucide și dureroase confesiuni poetice scrise vreodată:

„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi…”

Aceste versuri nu îmbătrânesc. Ele ard.

Omul din spatele mitului

Viața lui Eminescu a fost departe de a fi liniștită. A trăit intens, adesea precar, mistuit de idealuri, de muncă și de iubiri imposibile. Relația cu Veronica Micle rămâne una dintre cele mai frumoase și mai tragice povești de dragoste din cultura română – o legătură profundă, pasională, dar condamnată de împrejurări.

Eminescu a fost jurnalist, bibliotecar, revizor școlar, un spirit extrem de lucid și de critic față de lumea în care trăia. Boala, singurătatea și neînțelegerile epocii l-au apăsat greu. A murit devreme, la 39 de ani, lăsând însă o operă care pare opera unei vieți de secole.

Eminescu și marile voci ale lumii

Când vorbim despre poezie universală, nume precum Shakespeare, Dante, Goethe, Baudelaire, Poe apar firesc. Fiecare a dat lumii o viziune.

Shakespeare scria:

“Shall I compare thee to a summer’s day?”

Dante deschidea Divina Comedie astfel:

„Nel mezzo del cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura…”

Goethe ne lăsa această melancolie pură:

„Über allen Gipfeln
Ist Ruh…”

Eminescu nu este mai prejos. El stă alături de ei prin forța imaginilor, prin filosofia adâncă și prin muzicalitatea versului. Diferența este că Eminescu scrie într-o limbă puțin circulată, iar aceasta i-a limitat răspândirea.

Dacă „Luceafărul” ar fi fost scris în engleză, germană sau franceză, ar fi fost studiat pretutindeni ca unul dintre marile poeme ale umanității. Eminescu nu este „mai mic”; este mai puțin tradus.

Cel mai mare poet necunoscut al lumii

A spune că Eminescu este cel mai mare poet din lume care nu este cunoscut nu este o exagerare patriotică, ci un paradox cultural. El aparține acelei categorii rare de creatori care au atins universalul plecând dintr-un colț de limbă și de istorie.

Pentru noi, Eminescu este acasă. Pentru lume, el rămâne o descoperire de făcut.

La 176 de ani de la nașterea sa, Eminescu nu este o figură de muzeu, ci o prezență vie. Îl citim, îl recitim și ne recitim prin el. Și poate că acesta este semnul adevăratei genialități: să rămâi actual atunci când timpul trece peste toți ceilalți.

Eminescu trăiește.

În poezie. În limbă. În noi.

Eemineeescuuu… sau nu!