Într-o vreme în care fotbalul nu venea la tine pe ecran în zeci de unghiuri și reluări HD, ci trebuia să ți-l imaginezi, duminica avea un ritual aparte. Un fel de liturghie laică, cu mingea drept obiect de cult și radioul ca altar.
Era vremea când Divizia A se juca toată odată, ca un cor bine regizat — sau, uneori, ca o fanfară ușor dezacordată. Toate meciurile începeau simultan, iar noi, muritorii de rând, nu aveam altă șansă decât să alergăm cu mintea de la un stadion la altul, ghidați de vocile unor oameni care transformau vorbele în imagini.
În centrul acestui univers sonor se afla Minoiu. Un dirijor nevăzut, un maestru al legăturilor, un om care jongla cu stadioane, scoruri și emoții în timp real. Nu mai țin minte prenumele lui — dar, curios, nici nu contează. Pentru noi era pur și simplu „Minoiu”, un fel de instituție.
Îl aud și acum:
„La Craiova s-a marcat!”
Și, ca într-o piesă de teatru radiofonic perfect sincronizată, intervenea vocea de la stadion:
„Am preluat legătura. La Craiova, Dinamo egalează, scorul este 1-1.”
Totul se petrecea cu o viteză amețitoare. Era un ping-pong verbal între orașe: Pitești, Craiova, București, Timișoara… iar Minoiu era firul invizibil care le lega pe toate.
Nu era deloc simplu. Comentatorii vorbeau repede, foarte repede. Nu aveau timp de ezitări, nu aveau reluări, nu aveau statistici pe ecran. Aveau doar ochii, vocea și un creier care trebuia să proceseze în fracțiuni de secundă. Erau, fiecare în felul lui, niște atleți ai cuvântului.
Îi țin minte — sau poate doar îi reconstruiesc din ecouri — pe oameni precum Cristian Țopescu (mai ales de la televizor, dar vocea lui ne însoțea peste tot), pe Ion Ghițulescu, pe Sebastian Domozină. Fiecare cu timbrul lui, cu ritmul lui, cu emoția lui. Fiecare contribuind la această orchestră invizibilă.
Și noi? Noi eram publicul. Un public disciplinat și visător.
Eram în liceu pe atunci. Duminicile ne găseau adunați câțiva colegi în jurul unui radio — uneori într-o cameră de cămin, alteori acasă la cineva. Nu conta unde. Conta că eram împreună și că, pentru două ore, trăiam simultan mai multe meciuri decât ar fi fost omenește posibil.
Fiecare „s-a marcat” era ca un trăsnet. Fiecare pauză de transmisie — o mică eternitate.
Era o lume fără imagini, dar plină de imaginație.
Și, paradoxal, poate tocmai de aceea mai vie.
Apoi a venit seara aceea. Finala. Steaua. Barcelona.
De data asta nu mai era radio. Era televizor. Și a venit momentul acela:
„Apără Duckadam!”
Nu mai era nevoie de imaginație. Realitatea era suficient de incredibilă. Un portar care devenea erou, o echipă românească pe acoperișul Europei, o țară întreagă ținându-și respirația.
Dacă duminicile de campionat erau despre imaginație, acea seară a fost despre revelație.
Privind înapoi, îmi dau seama că Minoiu și colegii lui nu făceau doar transmisiuni sportive. Ei construiau punți între orașe, între oameni, între emoții. Într-o lume cu puține ferestre deschise, ei erau, pentru câteva ore, aerul proaspăt.
Și poate că tocmai de aceea ne amintim. Nu doar de goluri sau scoruri, ci de felul în care ni se spunea povestea.
Pentru că, la urma urmei, fotbalul trece. Dar vocea care ți-l povestește… rămâne.
Fotbal… sau nu!
Descopera pe YouTube melodia Misiune: Posibila : https://youtu.be/ixRgSXU0exQ powered by CHP & AI
„Misiune: Posibila. Online dating” si „De la Big Bang la Ines”
Disponibile pentru achizitie eBook singulara sau la promotie doua exemplare sau impreuna:
https://www.editurapastel.com/category/serie-de-autor-c%C4%83t%C4%83lin-hora%C8%9Biu-popa
LinkedIn: https://www.linkedin.com/in/chp-arts-599abb38b/
Instagram: https://www.instagram.com/chp.arts.ro/
Facebook: https://www.facebook.com/profile.php?id=61582775392772
CHPeople: https://www.facebook.com/groups/1326253715480428
www.chp.arts.ro www.editurapastel.com
