Copilăria mea n-a fost nici liniștită, nici tăcută. Dacă închizi ochii și asculți cu atenție, o vei auzi: scârțâitul timid al unei viori încă neîmblânzite, amestecat cu sunetul cald, rotund și ușor pretențios al unui pian care părea să știe mai bine decât mine ce vrea de la viață.
Părinții mei, vizionari sau poate doar optimiști incurabili, au decis că cele două surori ale mele și cu mine trebuie să creștem înconjurați de muzică. Așa se face că, pe lângă activitatea noastră de la Casa Pionierilor – unde disciplina era la fel de riguroasă ca și entuziasmul colectiv – am primit și întăriri acasă: profesori particulari de pian și vioară.
Vioara… ah, vioara! Un instrument nobil, dar care, în mâinile mele, suna mai degrabă ca o conversație tensionată între două pisici cu opinii diferite. N-am reușit niciodată să mă las „antrenat” de ea. Poate că nu ne-am potrivit din prima, poate că orgoliul meu era prea mare pentru arcușul ei exigent. Cert este că relația noastră a rămas una politicoasă, dar distantă.
În schimb, pianul… pianul era altă poveste.
Acasă aveam un pian cu coadă lungă, o prezență impunătoare, aproape aristocratică, care domina încăperea nu doar prin dimensiuni, ci și printr-o anumită gravitate sonoră. Un astfel de pian nu este doar un instrument, ci un univers în sine. Spre deosebire de pianele verticale, compacte și cuminți, pianul cu coadă își întinde mecanismul pe orizontală, permițând corzilor să vibreze liber, cu o bogăție de armonice care te face să simți muzica nu doar în urechi, ci și în stern.
Iar marca lui – Steinway&Sons – era, fără să știu eu prea bine atunci, echivalentul unei semnături regale în lumea pianelor. Fondată în secolul al XIX-lea, această marcă este sinonimă cu excelența, rafinamentul și o obsesie aproape poetică pentru sunetul perfect. Fiecare pian este construit cu o migală care îmbină știința cu arta, lemnul ales cu grijă și o mecanică atât de precisă încât fiecare atingere de clapă devine o declarație.
Dar dincolo de toate aceste detalii tehnice, pentru mine conta altceva: ora aceea pe săptămână în care venea Herr Zank.
Ah, Herr Zank! Un personaj desprins parcă dintr-un roman german, cu o răbdare de profesor adevărat și o ironie fină care transforma fiecare greșeală într-o lecție, nu într-o dramă. Cu el, pianul nu mai era doar un obiect mare și ușor intimidant, ci devenea un partener de dialog. Nu mă certa, nu mă presa – mă ghida. Și, mai ales, mă făcea să simt că muzica nu este o obligație, ci o aventură.
În acea oră săptămânală, timpul avea altă consistență. Clapele nu mai erau doar alb și negru, ci o poveste în desfășurare. Uneori stângace, alteori surprinzător de coerentă, dar mereu sinceră.
Privind în urmă, realizez că nu am devenit nici mare pianist, nici virtuoz al viorii. Dar am câștigat ceva poate mai valoros: o relație intimă cu sunetul, cu ritmul, cu ideea că frumusețea poate fi învățată – chiar și atunci când nu o stăpânești pe deplin.
Și, din când în când, dacă îmi amintesc bine, încă îl aud pe Herr Zank spunând, cu acel accent ușor teatral: „Nu te grăbi, muzica nu fuge nicăieri… dar tu trebuie să o ajungi din urmă.”
Pian… sau nu!
„Misiune: Posibila. Online dating” si „De la Big Bang la Ines”
Disponibile pentru achizitie eBook singulara sau la promotie doua exemplare sau impreuna:
https://www.editurapastel.com/category/serie-de-autor-c%C4%83t%C4%83lin-hora%C8%9Biu-popa
LinkedIn: https://www.linkedin.com/in/chp-arts-599abb38b/
Instagram: https://www.instagram.com/chp.arts.ro/
Facebook: https://www.facebook.com/profile.php?id=61582775392772
CHPeople: https://www.facebook.com/groups/1326253715480428
YouTube canalul CHP: https://www.youtube.com/channel/UCWL4Yrzo2phumSW97TXmO4Q
www.chp.arts.ro www.editurapastel.com
