Luna, Soare

Există două feluri de lumină care ne cresc și ne scad în același timp: una care ne mângâie și una care ne provoacă. Una care șoptește și una care strigă. Una care te lasă să fii… și una care nu te lasă să stai.

Luna și Soarele nu sunt doar corpuri cerești. Sunt două stări de a fi.

Soarele te trezește fără să te întrebe dacă ești pregătit. Intră pe fereastră ca un prieten prea entuziast, îți bate în pleoape și îți spune: „Hai! Ridică-te! Ai lucruri de făcut!” E energia aceea directă, fără menajamente. E cafeaua tare a universului. Cu el nu negociezi, doar te adaptezi.

Sub soare, oamenii construiesc, aleargă, decid, cuceresc. Este lumina care te împinge înainte chiar și atunci când ai vrea să mai rămâi puțin în tine. Este presiunea blândă (uneori nu chiar atât de blândă) de a deveni, de a face, de a produce.

Dar vine seara… și odată cu ea, luna.

Luna nu intră. Luna apare. Nu te trezește, ci te găsește. Nu îți spune ce să faci, ci te întreabă, tăcut: „Ce simți?”

Lumina ei nu te grăbește. Nu te judecă. Este lumina în care gândurile au voie să stea pe loc. În care emoțiile nu mai sunt „de rezolvat”, ci de înțeles. Este lumina în care te auzi.

Dacă soarele este vocea profesorului care îți dă teme, luna este prietenul care stă lângă tine când nu mai știi răspunsurile.

Noi trăim între aceste două ritmuri. Problema apare când încercăm să fim doar unul dintre ele.

Sunt zile în care ne forțăm să fim „soare” — eficienți, rapizi, mereu în mișcare — chiar și când în interior e noapte. Și atunci obosim într-un mod ciudat: nu de muncă, ci de neascultare de sine.

Și sunt nopți în care rămânem prea mult „lună” — reflectivi, retrași, pierduți în gânduri — până când dimineața ne prinde nepregătiți, cu visurile încă neîncepute.

E un dans fin între a face și a fi.

Un antreprenor pe care îl știu (genul care își începe ziua la 5 dimineața și o termină… când își aduce aminte) mi-a spus odată: „Eu nu am timp de liniște.” A spus-o cu mândrie. După câteva luni, aceeași persoană mi-a mărturisit: „Nu mai știu de ce fac tot ce fac.”

Asta se întâmplă când soarele arde fără pauză.

Pe de altă parte, o prietenă care „simțea prea mult” și „aștepta momentul perfect” a petrecut ani întregi sub lumina lunii. Idei avea, vise avea, dar pașii întârziau. „Mai las puțin… să mai simt… să mai înțeleg…” Și timpul, elegant și discret, trecea.

Asta se întâmplă când luna nu mai apune.

Poate că secretul nu este să alegem între ele, ci să le recunoaștem în noi.

Să știm când avem nevoie de foc și când avem nevoie de liniște.

Să acceptăm că nu putem construi fără să simțim și că nu putem simți la nesfârșit fără să construim.

În zilele în care simți că te împotmolești, cheamă-ți soarele. Fă un pas. Oricât de mic. Lumina aceea fierbinte nu te întreabă dacă ești pregătit, dar te ajută să devii.

În nopțile în care simți că alergi fără direcție, lasă luna să te găsească. Oprește-te. Ascultă. Lumina aceea rece nu te împinge, dar te adună.

Și, din când în când, privește cerul.

Nu pentru răspunsuri mari. Ci pentru o amintire simplă: că există un timp pentru a străluci și un timp pentru a reflecta.

Și că, undeva între ele… ești tu.

Soare… sau nu!

„Misiune: Posibila. Online dating” si „De la Big Bang la Ines”

Disponibile pentru achizitie eBook singulara sau la promotie doua exemplare sau impreuna:

https://www.editurapastel.com/category/serie-de-autor-c%C4%83t%C4%83lin-hora%C8%9Biu-popa

LinkedIn: https://www.linkedin.com/in/chp-arts-599abb38b/

Instagram: https://www.instagram.com/chp.arts.ro/

Facebook: https://www.facebook.com/profile.php?id=61582775392772

CHPeople: https://www.facebook.com/groups/1326253715480428