Există un moment, undeva la peste 2.000 de metri altitudine, când te oprești din mers nu pentru că ești obosit, ci pentru că muntele de sub tine îți spune ceva. Stai pe o stâncă și realizezi că acolo unde calci acum a fost, cândva, lavă. Foc curat. Materie topită care urla spre cer și acum stă tăcută sub bocancii tăi, îmbrăcată în licheni și amintiri geologice.

M-am gândit mult la asta urcând prin Călimani, prin Gurghiu, prin Harghita — lanțul acela lung de 300 de kilometri care traversează Carpații Orientali ca o coloană vertebrală stinsă. Pentru că da, România nu are niciun vulcan activ. Dar are ceva poate mai interesant: are cicatricele lor. Are muntele Ciomatu-Puturosu, care a erupt ultima oară acum 30.000 de ani, și are Lacul Sfânta Ana, singurul lac vulcanic din țară, format într-un crater care cândva a fost o gură de foc și acum e o oglindă liniștită în care se scaldă turiștii de duminică.

Și tocmai contrastul ăsta mi-a dat ideea de azi.

Doi munți, două destine

Pe de o parte, avem Etna. Cel mai înalt și mai activ vulcan din Europa, un domn bătrân de peste 3.300 de metri care erupe, în medie, la fiecare trei luni. Etna nu s-a pensionat niciodată. A distrus sate, a înghițit drumuri, a obligat orașe întregi să se rescrie pe hărți — și totuși oamenii din Catania trăiesc lângă el, cultivă vie pe versanții lui negri, îl privesc noaptea cum scuipă scântei portocalii și îi spun, cu un soi de afecțiune ciudată, „bătrânul”.

Pe de altă parte, avem Ciomatu-Puturosu. Tăcut de 30.000 de ani. Nimeni nu se mai teme de el. Copiii se plimbă pe cărările din jur, la cules de afine, fără să bănuiască ce clocotea acolo cândva. E un munte respectat, dar nu e temut. E o relicvă, nu o amenințare.

Ambii sunt, din punct de vedere geologic, „munți”. Dar unul e încă un pericol viu, celălalt e un monument al unui pericol care a fost.

Și cred că exact aici stă metafora pe care o cărăm cu toții, fără s-o numim.

Sunt oameni care încă erup

Îi cunoști. Poate ești unul dintre ei. Sunt oamenii care la 50 de ani încă își schimbă cariera, care la a treia afacere eșuată încă pun mâna pe o a patra, care se enervează, se pasionează, se îndrăgostesc cu o intensitate care pe alții îi obosește doar privind-o. Sunt oameni-Etna. Nu s-au stins. Nu s-au „înțelepțit” în sensul rece al cuvântului — au rămas periculoși pentru statu-quo, al lor și al celor din jur.

Nu-i confortabil să fii lângă un vulcan activ. Etna a distrus recolte, a obligat evacuări. Dar tot Etna a creat, de-a lungul mileniilor, unul din cele mai fertile soluri vulcanice din Europa — de-aia crește acolo o vie atât de bună. Focul care distruge e, de multe ori, și focul care fertilizează.

Și sunt oameni care au devenit munți

Și apoi sunt ceilalți. Cei care au erupt cândva — puternic, vizibil, cu urmări — și apoi s-au stins. Nu din slăbiciune, ci pentru că fiecare erupție are o durată, iar la un moment dat magma se retrage înapoi în adâncuri și rămâne doar forma. Fostul sportiv de performanță devenit antrenor liniștit. Fostul revoluționar de idei devenit un senior calm, care nu se mai bate cu nimeni, dar la care toată lumea vine să se sfătuiască. Fosta pasiune arzătoare devenită o prietenie durabilă, fără scântei, dar cu rădăcini adânci.

Oamenii-munte-stins nu sunt mai puțin valoroși. Din contră — solul din jurul lor, exact ca la Ciomatu sau la Sfânta Ana, e unul dintre cele mai fertile. Poți construi pe ei. Poți urca pe ei fără frica să te trezești îngropat sub lavă la prânz. Au devenit loc de popas, nu loc de pericol.

Anecdota mea cu muntele care m-a mințit frumos

Îmi amintesc o tură prin Călimani, acum câțiva ani, când am ajuns la marginea unei caldere — o depresiune uriașă, rămasă exact acolo unde cândva conul vulcanic s-a prăbușit în el însuși. Ghidul, un om de vreo 70 de ani, mi-a zis simplu: „Ăsta a fost un munte care s-a mâncat singur.” Am râs atunci, dar fraza aia m-a urmărit ani de zile.

Pentru că sunt și oameni care s-au „mâncat singuri” — nu s-au stins pentru că au ars tot ce era de ars în ei degeaba, ci pentru că, la un moment dat, focul lor s-a întors spre interior și a construit ceva. O caldeiră, nu un crater deschis. Un loc unde alții pot acum să se așeze și să privească cerul, în liniște, exact acolo unde odată nimic nu putea supraviețui.

Care e mai bun?

Aici e cursa — și cred că orice articol serios ar trebui să spună clar: niciunul.

Nu poți avea o lume doar din Etna. Ar arde tot. Nu poți avea o lume doar din munți stinși. Ar fi frumoasă, dar moartă, un muzeu geologic fără nimic nou de spus. Nevoia reală e de amândouă — de cei care mai erup, care mai zguduie, care mai schimbă peisajul cu forța, și de cei care s-au așezat, care oferă sol fertil și cărări sigure pentru cei care vin din urmă.

Întrebarea pe care mi-o pun eu, personal, urcând prin Carpații ăștia vechi de milioane de ani, e alta: în ce fază sunt acum? Mai erup sau am devenit deja munte?

Și mai important — care e faza corectă pentru momentul ăsta din viața mea?

Pentru că, spre deosebire de geologie, la oameni ciclul nu e ireversibil. Poți fi Etna la 25 de ani, Ciomatu-Puturosu la 40, și, dacă viața te mai surprinde o dată, poți erupe din nou la 60. Piatra noastră, spre deosebire de cea a munților, își mai amintește uneori cum se topește.

Tu unde ești acum — încă erupi, sau ai devenit deja monument? Spune-mi în comentarii.

Vulcan… sau nu!

„Misiune: Posibila. Online dating” si „De la Big Bang la Ines”

Disponibile pentru achizitie eBook singulara sau la promotie doua exemplare sau impreuna:

https://www.editurapastel.com/category/serie-de-autor-c%C4%83t%C4%83lin-hora%C8%9Biu-popa

Serial „Misiune: Posibilă. Online dating” – episodul pilot: https://youtu.be/G0v97usDpgg

LinkedIn: https://www.linkedin.com/in/chp-arts-599abb38b/

Instagram: https://www.instagram.com/chp.arts.ro/

Facebook: https://www.facebook.com/profile.php?id=61582775392772

CHPeople: https://www.facebook.com/groups/1326253715480428

YouTube canalul CHP: https://www.youtube.com/channel/UCWL4Yrzo2phumSW97TXmO4Q

www.chp.arts.ro  www.editurapastel.com