Erau anii ’80. România trăia în cenuşă şi cozi la pâine. Televizorul transmitea câte două ore pe seară, în mare parte discursuri, tractoare şi balet folcloric. Şi apoi… a apărut el.
Cu turbanul alb, cu sabia ridicată, cu privirea de vultur şi zâmbetul care topea şi frigul din cameră — Sandokan, Tigrul din Malaezia, a coborât pe micul ecran şi a transformat România într-un arhipelag imaginar undeva în Marea Sulu.
Serialul italian produs în 1976, cu marele Kabir Bedi în rolul principal, a fost mai mult decât un serial. A fost un eveniment naţional cu repetiţie săptămânală.
Strzile se goleau. Literalmente.
Femei și bărbați care supravieţuiseră războiului, colectivizării şi penuriei de zahăr — se aşezau în faţa televizorului cu mâinile împreunate ca la rugăciune. Nu pentru Dumnezeu. Pentru Sandokan.
Gospodinele uitau supa pe foc. Tații tăceau (lucru rar). Copiii, stăteam nemişcaţi, hipnotizaţi de o lume cu palmieri, pirogi şi o dragoste imposibilă dintre un prinţ malaiez şi o englezoaică cu ochi ca marea.
Mariana. Nici acum nu pot rosti numele ăsta fără să aud tema muzicală în cap.
Dar ce era, de fapt, Sandokan?
La origine, un roman — sau mai bine zis, un ciclu de romane — scris de Emilio Salgari, un italian care nu a pus niciodată piciorul în Malaezia, dar a descris-o cu o precizie şi o pasiune care îţi tăia respiraţia. Salgari scria aventuri la comandă, cu imaginaţia în largul oceanului. A murit sărac şi tragic. Cărţile lui au trăit veşnic.
Serialul italian a luat personajul şi l-a transformat în simbol: omul care refuză să se plece, care luptă împotriva colonialismului britanic nu din ură, ci din demnitate. Sandokan nu era un bandit. Era un rege fără regat, un rebel cu cod de onoare, un romantic cu pumnalul la brâu.
Şi, da — era şi incredibil de chipeş. Lucru care nu a stricat cu nimic.
Ce ne-a dat Sandokan, de fapt?
Ne-a dat ceva ce lipsea cu desăvârşire din peisajul acelor ani: eroism fără ideologie. Un erou care lupta pentru dragoste şi libertate, nu pentru partid şi plan cincinal.
Ne-a dat exotism — o lume de culori, mirosuri şi sunete pe care nu le puteam visa altfel.
Ne-a dat muzică — tema compusă de Guido şi Maurizio De Angelis (supranumiţi Oliver Onions) a rămas una dintre cele mai recunoscute melodii din istoria serialelor europene. O fredonezi şi acum, ştiu că o fredonezi.
Şi ne-a dat, poate cel mai important lucru, o evadare colectivă. Toată România privea acelaşi lucru, în acelaşi moment, şi visa împreună. Acela era un lux pe care nu se înţelegea atunci.
Epilog cu zâmbet
Câţiva ani mai târziu, prin ’90, când am văzut primul poster cu Kabir Bedi la o întâlnire comercială în Italia, un bărbat indian în costum, cu ochelari, fără turban şi fără sabie — am simţit că ceva se frânge în mine.
Tigrul din Malaezia voia să vândă aparate electrocasnice.
L-am iertat. Unii eroi trebuie să coboare din legendă ca să plătească chiria. Noi, în schimb, avem privilegiul să îi ţinem acolo sus, în memoria aceea caldă şi imprecisă care se cheamă copilărie.
Sandokan nu a murit. A rămas unde l-am lăsat: în spatele ochilor, cântând pe jumătate de buze, undeva între supa arsă şi televizorul alb-negru.
Amintiri… sau nu!
„Misiune: Posibila. Online dating” si „De la Big Bang la Ines”
Disponibile pentru achizitie eBook singulara sau la promotie doua exemplare sau impreuna:
https://www.editurapastel.com/category/serie-de-autor-c%C4%83t%C4%83lin-hora%C8%9Biu-popa
LinkedIn: https://www.linkedin.com/in/chp-arts-599abb38b/
Instagram: https://www.instagram.com/chp.arts.ro/
Facebook: https://www.facebook.com/profile.php?id=61582775392772
CHPeople: https://www.facebook.com/groups/1326253715480428
YouTube canalul CHP: https://www.youtube.com/channel/UCWL4Yrzo2phumSW97TXmO4Q
www.chp.arts.ro www.editurapastel.com
