Omul care a vândut pianul de la Aro

Brașov. Undeva pe la mijlocul anilor ’80.

În acea perioadă, în România, un dolar nu era doar un dolar. Era o mică avere.

Era libertate. Era blugi. Era cafea adevărată. Era casetă audio. Era, uneori, diferența dintre „nu se poate” și „se rezolvă”.

Iar în jurul restaurantului Aro din Brașov existau oameni care știau foarte bine acest lucru.

Unul dintre ei era un valutist.

Nu-i știm numele. În poveștile bune, personajele importante nu au întotdeauna nevoie de nume. Uneori le ajunge o reputație.

Omul nostru era genul care putea să-ți spună, după primele trei secunde, dacă ești turist german, italian, francez sau român care încearcă să pară turist.

Știa cine are dolari. Știa cine caută schimb. Știa cine are nevoie de ceva.

Și, mai ales, știa că străinii care veneau în România aveau două mari defecte: aveau valută… și credeau că lucrurile pot fi cumpărate dacă ai suficienți bani.

Într-o zi, un turist străin a intrat în restaurantul Aro. Să-i spunem Hans.

La un moment dat, Hans a observat pianul.

Un pian frumos, elegant, așezat într-un colț al restaurantului.

— Very nice piano, a spus el.

Valutistul, care probabil nu era foarte bun la engleză, dar era excelent la înțelegerea intențiilor oamenilor, a auzit imediat ce trebuia să audă:

Pian. Străin. Dorință. Valută.

S-a apropiat.

— You like piano?

Hans a confirmat.

— Is it for sale?

Aici, legenda spune că valutistul a făcut o pauză. Una dintre acele pauze importante.

Pauza în care un om decide dacă va spune adevărul sau dacă viața tocmai i-a oferit o oportunitate.

— Yes.

Hans a clipit.

— Yes?

— Yes. Piano for sale.

De aici, lucrurile au devenit complicate.

Nu pentru valutist. Pentru Hans.

Pianul, i s-ar fi explicat, aparținea unei instituții. Sau poate restaurantului. Sau poate unei organizații culturale.

În orice caz, era complicat. Foarte complicat.

Dar în România acelor vremuri, lucrurile complicate aveau uneori o soluție simplă: valuta.

Poate că exista o aprobare. Poate că urma să existe. Poate că era nevoie de un document. Poate că documentul urma să fie obținut.

Și, în orice caz, pianul putea fi cumpărat.

Hans a plătit.

Cât?

Aici, legenda tace.

Dar, dacă îl cunoaștem pe valutistul nostru, probabil nu cât valora pianul. Ci cât de mult își dorea Hans să creadă că făcuse o afacere bună.

Apoi, probabil, au urmat câteva zile de pregătiri.

Un transport. O mașină. Poate niște oameni care să ridice pianul.

Și, într-o dimineață, Hans s-a întors la Aro.

A intrat în restaurant, foarte mulțumit.

Avea banii plătiți. Avea, poate, o chitanță. Avea, cu siguranță, sentimentul că tocmai cumpărase ceva ce nu putea fi cumpărat de oricine.

S-a apropiat de un angajat.

— Hello. I come for piano.

Angajatul s-a uitat la el.

— Pentru ce?

— Piano.

— Care pian?

Hans a arătat spre colț.

— My piano.

A urmat, probabil, una dintre cele mai lungi tăceri din istoria restaurantului Aro.

Angajatul s-a uitat la pian. Apoi la Hans. Apoi din nou la pian.

— Ăsta?

— Yes. My piano.

— Nu e al dumneavoastră.

Hans, probabil, a zâmbit.

Era convins că era o problemă de comunicare.

— I bought it.

— De la cine?

Și atunci a apărut problema.

Pentru că omul care vânduse pianul nu mai era acolo.

Iar restaurantul nu știa nimic.

Nici directorul. Nici ospătarul. Nici pianistul. Nici, probabil, pianul.

În acel moment, Hans trebuie să fi avut una dintre cele mai scurte și mai dureroase revelații din viața lui: nu cumpărase un pian.

Cumpărase povestea unui pian. Iar povestea fusese foarte convingătoare.

Se spune că valutistul dispăruse. Nu știm unde. Poate la gară. Poate într-un alt restaurant. Poate deja negocia altă afacere.

Pentru că un om care reușise să vândă un pian care nu-i aparținea probabil nu avea de gând să se retragă din activitate.

Legenda nu spune nici dacă Hans și-a recuperat banii. Nu spune nici dacă autoritățile au fost chemate. Și, mai ales, nu spune ce s-a întâmplat cu pianul.

Dar aici este partea frumoasă a poveștii.

Pentru că, dacă cineva ar fi venit astăzi la restaurant și ar fi încercat să ridice pianul după ce îl cumpărase de la un necunoscut, am fi spus:

„Ce om naiv!”

Dar în România anilor ’80, lucrurile funcționau altfel.

Dacă un om îți vorbea suficient de convingător, dacă avea o explicație suficient de complicată și dacă îți spunea că „este o combinație care se poate rezolva”, exista întotdeauna șansa să-l crezi.

Iar valutistul nostru pare să fi înțeles un lucru esențial: nu trebuie să deții ceva ca să-l poți vinde. Trebuie doar să găsești pe cineva care crede că îl deții.

Și poate că acesta este motivul pentru care povestea pianului de la Aro a supraviețuit. Pentru că, într-un fel, nu este doar povestea unui escroc.

Este povestea unei epoci.

O epocă în care se vindeau blugi, cafea, casetofoane, dolari… și, dacă erai suficient de convingător, un pian.

Chiar dacă pianul rămânea exact acolo unde fusese întotdeauna. În restaurantul Aro.

Așteptând următorul client.

Legendă… sau nu!

„Misiune: Posibila. Online dating” si „De la Big Bang la Ines”

Disponibile pentru achizitie eBook singulara sau la promotie doua exemplare sau impreuna:

https://www.editurapastel.com/category/serie-de-autor-c%C4%83t%C4%83lin-hora%C8%9Biu-popa

LinkedIn: https://www.linkedin.com/in/chp-arts-599abb38b/

Instagram: https://www.instagram.com/chp.arts.ro/

Facebook: https://www.facebook.com/profile.php?id=61582775392772